- Elena, vineri a avut loc vernisajul ediţiei a 17-a a Expoziţiei „Saloanele Moldovei", la care participi cu lucrarea din ceramică „Stanca albastră". Ce părere ai despre modul în care s-au acordat premiile?

- Ca să nu supăr pe nimeni, pot să zic: premierea s-a făcut corect Totuşi, mă mir că niciun premiu n-a fost oferit tinerilor şi văd în decizia juriului o ofensă la adresa noastră. Nu vorbesc de mine, dar am văzut două lucrări excepţionale de Andrei Gamarţ, şi Ghenadie Popescu, pe care, chiar orb să fii, nu poţi să nu le remarci. Se observă o valorificare a tradiţiei de a oferi premii diferite aceloraşi artişti.

- Cine sunt artiştii „încărcaţi" de premii?
- Sunt multj şi cunoscuţi. Dacă toţi ar picta frumos, m-aş bucura şi eu cu ei. Deşi nu pot sâ-i critic, fiindcă toţi trăim greu şi viaţa în R. Moldova e atât de scârboasă, că nu ţi se întoarce limba să vorbeşti de rău pe cineva.

- în această situaţie, cum ar putea si se promoveze un tânăr artist?
- La noi, nimeni n-are nevoie de cultură. Ei, sărmani, se gândesc cum să-şi ajute prietenii, pentru ca aceştia, la rândul tor, să le răspundă la fel. Sărăcia şi dezastrul i-au făcut pe toţi să se gândească la ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace. Şi în acest joc, noi, tinerii artişti, suntem a cincea roată la căruţă. De aceea şi sunt atât de puţine programele de susţinere a tinerilor. Ce le pasă lor de faptul că arta nu se termină cu ei? Avem şi oameni de cultură foarte competenţi, dar ei nu ajung la putere. A lor e strada, deznădejdea şi tăcerea.

- Adică instituţiile de cultură sunt conduse de persoane Incompetente?
- Chiar aşa întrebări îmi dai? De ce să-i critic pe oamenii mei, dacă sunt şi eu artistă? Părerea mea nu va schimba lucrurile, ci doar va incita spiritele, iar cineva va zice: "Uite, şi asta e contra noastră!". Schimbările în societate se fac de la cap, chiar dacă cineva visează contrariul.

- Crezi că ministrul Artur Coz-ma e interesat de cultură?
- Cozma e un om care a ajuns ministru, iar în societatea noastră, dacă ajungi ministru, trebuie să profiţi de funcţia respectivă, pentru că nu ştii ce te aşteaptă mâine.

- În Uniunea Scriitorilor, de exemplu, sunt primite persoane care nu pot scrie sau nici nu cunosc gramatica. în Uniunea Artiştilor Plastici se întâmplă la fel?
- Nu vreau să cred, deşi fenomenul e firesc pentru R. Moldova, unde e nepotism la tot pasul. Un artist poate fi criticat doar după opera lui, însă nu toţi artiştii noştri se expun. Nici pe aceştia nu putem să-i judecăm, fiindcă unii o fac din principiu, preferând să-şi vândă lucrările peste hotare. Numai noi, tinerii, ne chinuim să ne vadă lumea şi să ne accepte.

- Eşti şi lector la Academia de Arte. Cât de pregătit este învăţământul artistic în R. Moldova?
- Sistemul de la Bologna, care ne este impus, poate e bun pentru alte facultăţi, numai nu pentru arte, medicină şi arhitectură. Acesta exclude multe ore, care sunt absolut necesare în învăţământul artistic, care solicită timp şi efort Şi condiţiile de învăţământ sunt groaznice, pentru că Ministerul Culturii este foarte sărac. Statul păstrează acest minister ca pe o păpuşă Barby, căreia nu-i schimbă nici hainele. Salariul mediu al unui lector de la Academie e de 370 de lei şi toţi pedagogii lucrează din entuziasm. Mulţi nu rezistă condiţiilor şi salariilor mizerabile şi pleacă în Europa. Eu, de exemplu, am avut, până în vara aceasta, trei servicii. în plus, în ateliere curg ţevile, nu ajunge lumină - se ard becurile şi altele nu-s -, veceurile din blocul 1 nu lucrează, nu avem apă, nici canalizare. Se încearcă diferite reparaţii, dar nici-una nu se duce la capăt. La catedra noastră, un perete e plin cu mucegai, care a intrat deja în piatră. Şi ateliere avem puţine. Administraţia Academiei nu poartă nicio vină, fiindcă e săracă, ca şi noi toţi.

- Ministerul Culturii ar trebui să vă ajute...
- Vai de ministerul ăsta. Chiar dacă ne alocă puţini bani pentru reparaţii, acestea se fac de formă. Blocul central al Academiei, în care a fost clădirea Sfatului Ţării, trebuie, în genere, să fie ocrotit de stat, dar cui îi pasă? Aici s-a reparat, anul trecut, sala de festivităţi, după care a căzut tavanul. Ei reparau podul, în timp ce ţevile din subsol curgeau.

- Eşti ceramistă, dar şl pictezi. Pictorii o duc mai bine decât ceramiştii, nu?

- Desenam pe pereti de micuţă şi, de când mă ţin minte, sunt cu creionul în mână. în copilărie, aveam un boţ de lut pe care-l păstram ca pe cea mai scumpă jucărie. Pe urmă, la şcoala de pictură, am simţit că lutul e al meu şi că îl înţeleg. La colegiu, am hotărât să fac sculptură, dar în anul acela nu era grupă de sculptori şi am ales ceramica. Şi mi-a plăcut Acum pictez numai când e trist afară sau când sunt tristă. în plus, cei care învaţă la ceramică se descurcă bine în viaţă. Frământând lutul, te linişteşti, gândeşti altfel, devii cumpătat. Ceramica mai dezvoltă simţul volumului, al culorii, al proporţiilor şi aici înveţi să pictezi, să desenezi, să lucrezi cu ghipsul, argila, metalul şi sticla. Din păcate, în ţara noastră, mulţi nici nu ştiu ce prezintă ceramica.

- Spune-mi, te rog, ce prezintă ceramica?
- E cea mai veche ocupaţie practică a umanităţii. La început, oamenii trebuiau să mănânce din ceva şi aveau numai lut, din care făceau vasele. Astăzi, în occident, multe firme se ocupă de designul ceramicii, căci europenii caută neordinarul. De exemplu, dacă un om nu mai vrea o cană simplă, care se vinde în orice market, dar ceva unic, apelează la ceramişti. De aceea produsele din ceramică sunt scumpe în Europa. Mentalitatea omului nostru încă n-a ajuns la ideea că poate să bea ceai dintr-o cană care să nu aibă la bază cercul, dar altă formă, ori să fie asimetrică. Să nu uităm că moldovenii sunt tradiţionalişti şi percep greu noutatea.

- Dacă-i atât de greu să fii ceramistă, de ce nu-ţi schimbi profesia?
- Noi practicăm această muncă ca pe un hobby. Ca sâ facem o lucrare de ceramică, trebuie să mai lucrăm undeva. Şi nici materiale nu se găsesc, căci la noi nu se produc nici porţelanul, nici faianţa şi nu avem piaţă de desfacere a pigmenţilor sau glazurilor necesare la producerea unei lucrări din ceramică. Avem lut, dar acesta nu se vinde - trebuie să-l aducem de la carieră şi să-l prelucrăm. Ca să nu mai vorbim de utilajele necesare, care costă scump. Eu, însă, nu m-aş lăsa de artă pentru nimic în lume, deşi, ca să fii artist în ţara asta, trebuie să lupţi pentru puţinul care-l ai. A noastră e lumea tăcerii, nu cea a revoluţiilor.

- Adică, eşti o masochistă.
- Aşa-s toţi artiştii noştri, cu excepţia câtorva, care trăiesc din picturile lor sau care au vreo funcţie din care scurg bani. Dar să nu uităm că putini dintre marii pictori au trăit din opera lor.

- Sâ înţeleg că artistul e omul de la marginea societăţi, omul-jucărie, omul-păpuşă?
- Da, şi de vină nu-i Rurac sau Cozma, ci conducerea ţării, care trebuie să fie interesată de cultură. Doar nu trăim într-un stat de văcari şi de tâmpiţi. Ei au grijă doar de majorarea propriilor salarii. Cultura şi artiştii sunt gunoiul lor -rutina. Ei nu-s atât de proşti ca să-şi dea copiii să înveţe la arte, fiindcă pur şi simplu n-au nevoie de oameni de cultură în ţara pe care o conduc.

- Fiind copilă, i-ai cunoscut pe Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Cum ţi-i aminteşti?
- Aveam trei ani şi m-am întâlnit cu ei la mare, unde plecasem cu părinţii. Dar pe mine nu mă interesa Ion, nici Doina, ci Cristi, fiul lor. M-am jucat cu el pe plajă, dar m-am plictisit repede. Văzusem acolo un băieţel mai frumos.

- Şl ai stat într-o bancă cu Sergiu Cuzencov...
- Era cel mai cuminte copil din câţi am cunoscut vreodată. Nu pot să-mi amintesc nimic concret despre el, fiindcă nu făcea nimic. Era tăcut şi avea o purtare exemplară.

- Azi începe un nou an de învăţământ. Ai să te duci la Academie cu bicicleta, cum obişnuia! pînă acum?
- I-am dat bicicleta fratelui meu şi el mi-a stricat-o. Am, la catedră, un loc pentru ea şi aştept ca fratele să mi-o repare, ca s-o duc şi pe ea "la şcoală".